Ultimele zile acasa

Parca in ultima saptamana Bucurestiul arata altfel...Soarele scalda centrul istoric intr-o lumina diafana si pare ca esti orbit de frumusete. Nu mai vezi gunoaie, ci te retragi pentru un pranz racoros la Caru' cu Bere, pentru ca apoi sa usurezi digestia cu o plimbare. Imi fac acum toate cu ochiu': Curtea Berarilor, racoroasa si animata, shaormeria din colt cu Franceza, si Oktoberfestul cu berea lui nefiltrata. Ah, ce locuri numa' bune de frecventat vara, cand altfel Bucurestiul e detestabil...
Inainte de plecare este melancolia. Totul pare mai frumos decat este. Acum ca plec, n-am sa zic nimic rau de Bucuresti. Si oricum, nu mi-ar ajunge un post sa critic orasul acesta care pare a fi frumos numai noaptea din avion. Atunci cand vezi doar o mare de lumini...

Merisor

Mi-am revenit cu greu dupa o seara de extaz pe maluri dambovitene. In ultima vreme se perinda din ce in ce mai multi artisti pe la noi. Si din ce in ce mai buni. Aseara a fost randul The Cranberries sa isi faca numarul la Zone Arena. Despre prestatia artistilor nu prea am ce sa discut, pentru ca nu prea ai cum sa vorbesti altfel decat in termeni superlativi despre ceea ce s-a petrecut pe scena. Asa ca imi voi da cu parerea despre "mediul inconjurator".
Ce mi-a atras imediat atentia? Numarul foarte mare de straini. Din auzite am numarat cel putini trei limbi (exceptand romana, bineinteles): maghiara, bulgara si franceza. Daca stau bine sa ma gandesc as putea adauga germana la lista. Toate acestea aglomerate in "Zona A". Stiu ca turismul muzical este destul de la moda, mai ales la vecinii bulgari care nu sunt atat de fericiti in ceea ce priveste spectacolele. Pe asta am auzit-o din surse sigure, o amica ce face parte din presa muzicala din tara vecina si care ne povestea cum se "buluceau" in anii trecuti pe la noi la diverse spectacole. Si asa mi-am dat seama ca, daca nu ai astfel de hint-uri, nu casti urechile sa auzi cine vine pe la noi pe la spectacole, te multumesti cu "aruncatul cu privirea". O alta explicatie, mai ales pentru occidentali, ar fi pretul foarte mic al biletelor. Cu banii cu care mergi la un concert, te faci si cu o excursie peste hotare. Cat despre francezi, nu stiu ce sa zic, am vazut doar ca in vara asta exista un aflux ingrijorator in Bucuresti. Watch out! Sau mai bine zis...attention!
Un alt punct pe care il voi atasa la categoria mediu, pe langa persoane, este sonorizarea. Langa oameni stai, ii vezi entuziasmati, multumiti, extaziati si asa mai departe. Cu auzitul este insa mai important la un concert. Din pacate, nu mi-a placut foarte mult sonorizarea. Nu stiu altii cum s-au simtit, dar mie mi s-a parut ca a pornit-o cam "diesel style". Usor-usor s-a adaptat, sau poate sunt doar subiectiva, pentru ca ajungi foarte repede la o stare "high" la un astfel de concert. The Cranberries meritau ceva mai mult la sonorizare, pentru ca Dolores este magnifica. Pe scurt, sonorizarea a fost mediocra. In pofida sonorizarii, spectacolul a fost magnific.
Al treilea punct la mediu nu tine de organizatori, dar...vremea a fost fantastica. Si imi dau seama ca vara asta a cam tinut cu publicul. Aseara atmosfera a fost racorita de o ploaie scurta, cu vreo jumatate de ora inainte de concert, asa ca nu a fost nici foarte cald si nu s-au udat nici spectatorii pana la piele.
Concertul asta mi-a deschis apetitul si-mi dau seama ca e mereu loc de mai bine cand vine vorba de concerte la noi. Totusi, ceva - ceva se misca si acest lucru nu poate sa fie decat imbucurator. Practice makes perfect.

Inconsecventa

Caldura mare si "parfumul de acasa" ma impiedica sa fiu consecventa in postari. Sau poate pur si simplu asa sunt eu, fac ce fac doar cand am chef sa fac. Dar astazi este sarbatoare... 14 iulie, ziua nationala a Frantei. Putini vor vorbi despre asta azi, dintr-un motiv lesne de inteles si dintr-o ipocrizie care ne caracterizeaza si incepe sa devina trasatura definitorie. Dar astazi n-am sa pomenesc despre altceva decat despre Franta, cea care imi da sentimente amestecate si inconsecvente.
Cu Franta am avut o relatie disfunctionala, ca o relatie cu patria-mama.. A fost prima iubire, din toate punctele de vedere. Cand am fost in Franta am inceput sa detest totul, de la "snobismul" francezilor, la dezordinea "controlata" de pe strazi. Cand m-am intors acasa mi-au lipsit bulevardele, parcurile, cafenelele, frumusetea acestei tari. Frumusetea Lyonului, o frumusete naturala, fireasca... Locurile in care am trait m-au schimbat pentru totdeauna si, probabil, in tendinta mea de a cauta mereu cusururi si a fi mereu nemultumita se regaseste o parte din spiritul francez.
Astazi o privesc ca pe unele dintre frantuzoaicele "agees", imbracate "a la mode", machiate, cu o eleganta desavarsita, dar cu o infatisare total nepotrivita cu varsta. Aceeasi Franta traieste astazi din amintirile unei culturi colosale, construita vreme de secole, din amintirea zilelor in care mediul academic francez dadea tonul pentru intreaga lume. Din amintirea zilelor in care SUA erau doar un ajutor venit de departe de fiecare data cand cineva dadea peste cap ordinea din Europa.
Azi Franta e femeia batrana, generalul batran si obosit care nu mai poate decat sa vorbeasca despre zilele de glorie. Marianne nu mai este frumoasa cu pieptul dezgolit chemand la arme cetatenii...
Pentru multi, Franta este o frumoasa aminitre, pana in momentul in care te reintorci in bratele ei. Acolo esti patruns de spiritul francez si esti mereu nemultumit. Doar astepti scanteia... Scanteia care a facut ca, acum 221 de ani intreaga Europa sa-si indrepte privirile admirativ catre Franta.
De ziua ei, ii doresc Frantei sa-si regaseasca scanteia...
Joyeux anniversaire, ma cherie!

M-am plictisit.

Intr-o zi m-am plictisit. M-am plictisit de oras, m-am plictisit de televizor, m-am plictisit de internet, m-am plictisit de masini, de aglomeratie, de oameni.
Intr-o zi m-am hotarat sa plec, sa bat drumuri neumblate, sa beau apa de izvor, sa respir aer din padure, sa ma uit la cer senin fara avioane. M-am intrebat mult timp daca am unde sa plec...Sa evadez.
Cotidianul a devenit insuportabil. Fara nicio legatura cu codurile portocalii de canicula sau cele rosii de viituri. Pur si simplu. Insuportabil ca un tantar ce te bantuie in noptile cele mai racoroase ale verii, alea in care iti spui ca - in sfarsit - poti dormi linistit.
Inca nu mi-am dat seama de ce...

Parfum de capitala

M-am deplasat incet pana la statia de tramvai "pe racoare". Seara parca nu e atata praf, atata agitatie. Fals. Am ajuns in statia de tramvai si-am asteptat, cu rabdare, alaturi de o gramada de oameni sa vina tramvaiul. Mult si bine. In cateva minute s-au scurs cateva tramvaie goale in sens invers in timp ce statia astalalta se umplea de popor. Cand a aparut tramvaiul am apucat sa urc. Noroc. In timp ce eram inghesuita din toate partile si ma inunda un miros de otet priveam in ceafa individului din fata. O camasa bej, murdara. Rau. M-am gandit la ideea mea fixa care imi tot spune ca saracia nu este o scuza pentru jeg. Idee fixa, ce mai. Incerc sa privesc pe geam. In rondul cu verdeata ridicat recent lancezeau la soare vreo sase caini. Avertizment ca sa nu te intorci noaptea tarziu acasa. In timp ce din spate se impinge un individ burtos in mine incerc sa ma foiesc ca sa imi gasesc o pozitie cat mai aerisita. Noroc ca ajung foarte repede la destinatie. Cobor si trag aer in piept - oricat de poluat, nu este otetit. Pana sa ajung la trecerea de pietoni, o "doamna" se impinge nervoasa si ma depaseste: "haide mai repede ca ma grabesc". Logic. Se grabea. Nu conta ca oamenii se chinuiau sa coboare/urce din si in tramvai. Nici macar nu conta ca semaforul era pe rosu. E rost de imbranceala, da-i inainte. Ajung la trecerea de pietoni. Pana sa pun piciorul jos, o autoutilitara blocheaza trecerea, chiar daca era verde pentru pietoni. Din cabina se uita superior un nene cu cotul pe geam. Furnici. Incerc sa trec cat mai repede si sa ma arunc in hipermarketul cu aer conditionat. Mi-amintesc de zilele petrecute la cumparaturi in Franta... Si-mi aduc aminte de remarca ironica "Parca la ei cacatul nu pute..."
Si parca totusi pute altfel...

Poporu' prin desert...

Tocmai cand credeam ca pana saptamana viitoare, la citirea motiunii, s-a asternut linistea peste subiectul strangerii curelei, iata ca sunt contrazisa. Aveam o saptamana de liniste in care sa stam, sa judecam, sa facem bugete, calcule si planuri. Ce se intampla maine, peste o luna, peste doua luni. Dar n-a fost asa. Linistea a fost sparta, dar nu de conferinta de taina a PDLului cu marele conducator. Nu. Linistea a fost sparta de o declaratie a dl. Lazaroiu, consilier al presedintelui Basescu. Nu credeam ca exista oameni care, odata etichetati drept "lingai", fac tot posibilul sa se dovedeasca si ridicoli. Cum sa spui ca dl. Basescu este singurul care are puterea de a trece poporul prin desert? Zau, incep sa cred ca nu traiesc in lumea reala, ci intr-o tragicomedie. Ar fi bine, pentru ca deznodamantul ar fi unul fericit si in loc de Basescu ar aparea o Angela Merkel pe cal alb care sa ne propulseze (macar) la nivelul Germaniei din anii '90, ca am mai avut noi experiente cu nemti care ne-au scos din feudalism. Dar nu. Traiesc intr-o tara in care un capitan de vas s-a reprofilat si conduce oamenii prin desert, in loc sa-i conduca pe mare. De parca el e acolo sa conduca si nu sa reprezinte. Dar ma rog.
Dincolo de latura amuzanta a situatiei trebuie sa privim insa latura abjecta. Acest individ, produs certificat al scolii romanesti care scoate tampiti, s-a hotarat sa faca o comparatie Basescu-Moise. Pe ce planeta traim? Acest personaj ridicol este platit din banii publici sa-l pupe-n fund pe Basescu, sa-i ridice osanale si asa mai departe. De la "urmasii lui Traian Basescu" am ajuns la conducerea poporului prin desert. Acesti oameni nu sunt indeajuns amendati pentru declaratiile lor. Am ajuns bataia de joc a unor nevertebrate si ne complacem in mocirla in care acestea ne arunca. Tot felul de aberatii de genul acesta scapa netaxate. Ne amuzam putin, facem haz de necaz, dar nu avem un discurs care sa-i faca nu sa-si dea demisia, ci sa nu mai scoata o vorba in public. Sa nu poata da ochii cu oamenii pe strada fara sa fie aratati cu degetul. Cam asta e ideea. Frazele unor elevi de liceu, produs al unei societati romanesti bolnave, raman celebre ani de-a randul. Aberatiile unor reprezentanti ai clasei politice, unsi cu diverse doctorate, fac furori doua sau trei zile pentru ca apoi sa fie uitate. Apoi indivizii mai apar o data la TV, mai arunca o aberatie si uite-asa ne amuzam de cat de ridicoli sunt ei pe banii nostri. La fel de bine am putea sa ne uitam in oglinda si sa radem de noi. Pentru ca ei sunt acolo din cauza noastra. Pentru ca am cazut in lasitate, in inertie. Poate ei sunt imaginea poporului roman. Poate poporul roman este ridicol.

Ministrul si Sinistra

Acesta este titlul saptamanii. Nu faptul ca guvernul a mintit cu nerusinare si ar trebui sa cada - nimeni nu se sinchiseste de asta. E la ordinea zilei, "toti mint", "toti au mintit". Iar noi stam si ascultam. Bravo noua. Ne comportam ca niste parinti indulgenti fata de adolescentii rebeli care ne conduc tara, fara sa ne punem nicio clipa intrebarea - oare e sanatos ca niste adolescenti rebeli sa conduca o tara?
Dar nu acest lucru e pe ordinea de zi. Ci o noua dovada a tupeului gretos care ii caracterizeaza pe reprezentantii puterii. Pana mai ieri caine (ca sa nu ma exprim grosier) de paza al democratiei, vehementa, incisiva, "critica", doamna Mandas-Vergu a sarit cu arme si bagaje pe pluta puterii, devenind un fel de Obi-Wan al domnului Funeriu. Si daca ar sta in banca dumneaei si si-ar face treaba, n-ar zice nimeni nimic. Ba mai mult, ar felicita-o toata lumea. Uitand insa de bunele obiceiuri de jurnalist tupeist si cu gura mare care critica in stanga si-n dreapta, odata ajunsa in minister dna. Vergu si-a afundat cu grija labutele in borcanul cu Pedigree al puterii. Prinsa asupra faptului, cu pumnii plini de rontanele, dna. Vergu o tine sus si tare ca proiectul dumneaei a fost castigat inainte ca ea sa ajunga la putere, ca nu e vorba de niciun conflict de interese si asa mai departe. Despre faptul ca s-a dedat la actiuni gen "trafic de influenta" nu mai discutam. Nici dumneaei nu s-a sinchisit sa se apere, fiind clar prinsa cu mata-n sac.
Raspunsul ministrului a venit prompt: dna. Vergu are doua saptamani sa aleaga intre fonctie si "actionariat". Bland, dragut, cu ochii mari, cu o Oana Badea pe post de Yoda in spate, calauzindu-i orice pas, dl. Funeriu a uitat de vehementa, tupeul si fermitatea cu care ii ameninta pe liderii si pe membrii de sindicat. A trecut. Fraierii voiau sa-si exercite un drept constitutional. Dna. Vergu face o afacere. Uita cu totii ca, si renuntand la actionariat, dna. Vergu se afla intr-un clar conflict de interese din moment ce fiul sau este de asemenea actionar la aceasta firma. Da-i inainte cu tupeu.
Intrebat azi de un reporter daca a luat o decizie privind sinistra-i consiliera, dl. Funeriu a tacut malc. Mai mult, un ranjet i se itea pe fata. Il pufnea rasul pe distinsul domn platit din bani publici. Jmecheria asta ce-i caracterizeaza pe guvernanti are darul de a scoate din sarite orice om de bun simt. Cand vad parlamentari vorbind cu batrani ca o educatoare cu niste copii de 4 ani, mi se face greata. Cu ce drept se cred ei superiori noua? De ce au impresia niste semidocti semi-analfabeti ca ne sunt superiori? Ma intreb...Raspunsul vine de la sine: pentru ca le-am permis, le permitem si le vom permite in continuare. Sa fure, sa isi bata joc de noi, sa ne ia drepturile si sa ne ameninte.